"Un nou suspin îmi ieşi din piept. Răneam pe toată lumea astăzi.
Nu ştiam de ce mă frământam atât de mult azi. Nu era ca şi cum nu ştiam de la început că asta urma să se întâmple. [..] Ecoul zbuciumului lui încă mă mai răscolea, adânc în piept. Chiar
alături se afla şi cealaltă durere. Durerea pentru că sufeream pentru
J. Durerea că-l răneam şi pe E. Pentru că nu am reuşit să-l văd
pe J plecând fără să mă frământ, ştiind că era cel mai bine aşa, că era
singura cale. Eram egoistă, făceam rău. Îi chinuiam pe cei pe care-i
iubeam.
De ce mă durea? Nu era normal. Nu ar trebui să mă rănească. Aveam ce
voiam. Nu-i puteam avea pe amândoi, pentru că lui J nu-i era cu
putinţă să fie doar prietenul meu. A sosit vremea să încetez să-mi mai
doresc aşa ceva. Cât de ridicol de lacomă poate fi o persoană?
Trebuia să trec peste sentimentul acesta iraţional că J făcea
parte din viaţa mea. Nu putea să-mi aparţină, nu putea să fie J al
meu, din moment ce eu eram a altcuiva."
2.
"J stătea nemişcat în umbra copacilor; nu-i vedeam clar expresia
feţei.
— Mă grăbesc, B, spuse el pe un ton plictisit. De ce nu termini
odată cu asta?
Am înghiţit, gâtul fiindu-mi atât de uscat încât nu eram sigură că
pot să scot vreun sunet.
— Spune cuvintele şi să terminăm odată cu asta. Am tras aer în
piept.
— Îmi pare rău că sunt o persoană atât de ticăloasă, am şoptit eu.
Îmi pare rău că am fost atât de egoistă. Mi-aş dori să nu te fi cunoscut
niciodată ca să nu te fi rănit în halul acesta. Nu o voi mai face, promit.
Voi sta cât mai departe de tine. Mă voi muta într-un alt stat. Nu vei mai
fi nevoit să te mai uiţi la mine vreodată.
— Nu seamănă a scuză ce spui tu, spuse el amar. Nu reuşeam să
vorbesc mai tare.
— Spune-mi cum să fac bine.
— Şi dacă eu nu vreau ca tu să pleci? Dacă prefer să stai, indiferent
că eşti sau nu egoistă? Nu am şi eu un cuvânt de spus dacă tu încerci să
repari lucrurile pentru mine?
— Nu va ajuta la nimic, J. A fost o greşeală să mai stau cu tine
din moment ce ne dorim lucruri diferite. Nu va fi mai bine. Eu doar voi
continua să te rănesc. Nu mai vreau să te rănesc. Urăsc să fac asta.
Vocea mi se sparse. El oftă.
— Opreşte-te. Nu trebuie să mai spui nimic. Înţeleg.
Am vrut să-i spun cât de dor îmi va fi de el, dar mi-am muşcat
limba. Nici asta nu va folosi la nimic.
Rămase tăcut un moment, uitându-se în pământ, iar eu m-am luptat
cu impulsul de a mă duce să-l îmbrăţişez. Să-l consolez.
În ciuda intenţiilor mele de a-l îndepărta
complet pe J din viaţa mea, nu am înţeles decât în clipa aceea cât de
adânc va trebui să pătrundă cuţitul pentru a o face.
— Oh, nu, J! Nu, nu, nu, m-am înecat eu îngrozită. Nu, J, nu.
Te rog, nu!
Începură să-mi tremure genunchii.
— Care-i diferenţa, Bella? Aşa va fi mai bine pentru totdeauna. Nu
va trebui să te mai muţi.
— Nu! Am început să strig mai tare: Nu, J! Nu te voi lăsa!
— Cum mă vei opri? mă ironiza el uşor, zâmbind pentru a ascunde
sarcasmul din tonul lui.
— J, te implor. Stai cu mine.
Aş fi căzut în genunchi dacă aş fi putut să mă mişc.
— Cincisprezece minute în timp ce pierd o bătaie bună? Ca să fugi
de mine imediat ce vei fi sigură că sunt în siguranţă iar? Cred că
glumeşti.
— Nu voi fugi. M-am răzgândit. Găsim noi o soluţie, J. Mereu
există o soluţie de compromis. Nu pleca!
— Minţi.
— Ba nu. Ştii cât de prost mint. Uită-te în ochii mei. Rămân cu tine
dacă nu pleci.
Chipul i se întări.
— Ca să-ţi fiu cavaler de onoare la nuntă?
A trecut o clipă până mi-am găsit cuvintele şi totuşi singurul
răspuns pe care i l-am putut da a fost:
— Te rog.
— Aşa m-am gândit şi eu, spuse el, iar faţa i se calmă din nou, mai
puţin focul din ochi.
— Te iubesc, Bella, murmură el.
— Şi eu te iubesc, J, am şoptit eu cu inima frântă. El zâmbi.
— Ştiu asta mai bine ca tine. Se întoarse să plece.
— Orice, am strigat eu după el pe un ton gâtuit. Orice vrei îţi dau,
J. Numai nu face asta!"
3.
"Împotriva oricărei raţiuni,
buzele mele se mişcau cu ale lui într-un mod ciudat şi derutant, cum nu
se mai mişcaseră vreodată - pentru că nu trebuia să am grijă cu J, iar
el sigur nu avea grijă cu mine.
Degetele mi se strânseră mai tare în părul lui, dar de data asta îl
trăgeau mai aproape.
Era peste tot. Lumina pătrunzătoare a soarelui îmi făcu pleoapele
roşii, iar culoarea se potrivi cu fierbinţeala. Fierbinţeala era peste tot. Nu
vedeam, nu auzeam nimic în afară de J.
Partea aceea minusculă din creierul meu care mai era lucidă, îmi
striga tot felul de întrebări.
De ce nu puneam punct? Mai rău decât atât, de ce nu reuşeam să
găsesc în mine măcar dorinţa să vreau să pun punct? Cum adică nu
voiam ca el să se oprească? Cum adică braţele mele se agăţau de umerii
lui şi le plăcea că erau laţi şi puternici? Că mâinile lui mă trăgeau prea
strâns la trupul lui şi totuşi nu era destul de strâns pentru mine?
Întrebările erau stupide pentru că ştiam răspunsul: mă minţisem
singură
J avea dreptate. Avusese dreptate în tot acest timp. Era mai
mult decât prietenul meu. De asta îmi era atât de imposibil să-mi iau
rămas-bun - pentru că şi eu eram îndrăgostită de el. Îl iubeam mai mult
decât ar fi trebuit, dar totuşi nu îndeajuns. Eram îndrăgostită de el, dar
nu destul cât să schimbe ceva; îndeajuns cât să ne rănească pe amândoi.
Să-l rănesc pe el mai mult decât o făcusem vreodată.
Nu-mi păsa de nimic mai mult decât de asta - de durerea lui. Eu
meritam orice durere mi-ar fi provocat. Speram să fie rău. Speram să
sufăr cu adevărat."
"Vedeam ce vedea el şi ştiam că avea dreptate. Dacă lumea ar fi fost
un loc normal cum ar fi trebuit, J şi cu mine am fi fost împreună. Şi
am fi fost fericiţi. În lumea aceea el ar fi fost sufletul meu pereche - ar fi
fost totuşi sufletul meu pereche dacă dreptul lui nu ar fi fost umbrit de
ceva mai puternic, ceva atât de puternic care nu ar putea exista în lumea
raţională."
[Dacă totul ar pieri şi n-ar
rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el
ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi
mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa] " La rascruce de vanturi " de Emily Bronte .
Fragmente din seria Amurg cartea "Eclipsa" capitolul Etica de Stephenie Meyer
